Eram într-un parc din Bucureşti, cu părinți cu care mă ştiu după fizic, nu după nume, fiindcă ne mai potrivim uneori în ieşirile noastre. Printre ei, şi prieteni de-ai lor, fără copii.
Luc, mami, te rog să-i dai şi tu copilului mingea ta, zic încurajator, dar nu durează mult, că el o ia în mână şi fuge. Eh, e greu să îi înveți pe copii să fie altruişti, când până la trei-patru ani o să tot fie egocentrici, continuu eu, oarecum stânjenită şi uşor ruşinată, să mă scuz.
Ei, aş! Eu cred că un copil trebuie educat de mic şi e imposibil să nu înțeleagă dacă nu îi explici de multe ori, îmi spune o fată din grup, ce încă nu făcea parte din clanul “părinților”. Dar se pregătea să devină mamă chiar anul acesta.
Cei care nu au copii dar dau sfaturi, poate cu cele mai bune intenții dar o să vadă ei cum stau lucrurile când vor avea copii. Până atunci, aş vrea să îi rog să fie mai îngăduitori cu noi şi orice apostrofare să fie făcută într-un mod blând.
Dacă e făcută cu superioritate şi răutate, nu poate fi decât demotivant pentru părinte. Şi, oricum, să mă creadă când le spun că noi avem zilnic temeri şi îndoieli de capacitățile noastre parentale. Zilnic ne rugăm să nu greşim şi sperăm ca “mâinele” să ne găsească mai buni. Ne dorim să nu eşuăm şi să fim un model pentru copiii noştri. Încercăm asta în fiecare secundă. Uneori ne iese, alteori – nu. Dar nu renunțăm pentru nimic.
Sursă foto – fun.com
